Nicio generaţie anterioară de platforme nu a fost atât de bogată în remasterizări şi remake-uri precum cea pe care ne jucăm în momentul de faţă. Aceste reimaginări şi reconstruiri, adesea de calitate discutabilă, ne fac să ridicăm din sprâncene în legătură cu activitatea noastră de suflet, transformându-ne în pradă uşoară pentru companiile interesate doar de venituri în creştere. Acum avem de-a face însă cu un titlu realizat cu atât de multă pasiune pentru gaming, încât nici remasterizarea nu poate fi acuzată că ar fi doar o încercare lipsită de scrupule de a face bani uşori. Ni no Kuni: Wrath of the White Witch, unul dintre cele mai cunoscute JRPG-uri moderne, este de acum disponibil pe PC, PlayStation 4 şi Nintendo Switch.

Multe RPG-uri legendare se pot lăuda cu relaţia pe care jucătorii au stabilit-o cu ele, dar Ni no Kuni rămâne primul basm spus sub forma unui joc video. Dezvoltat de Level-5 cu animaţiile legendare ale Studio Ghibli şi muzica de neuitat a lui Joe Hisaishi, rezultatul final a devenit un titlu de referinţă în domeniul JRPG. Acest succes a făcut posibilă realizarea unei continuări moderne, care s-a dovedit a fi deosebit de populară inclusiv pe plaiurile mioritice. Astfel, inevitabil, apare dorinţa de a compara versiunea remasterizată cu Ni no Kuni II, dar şi următoarea întrebare: “reuşeşte jocul original să fie la fel de semnificativ, la aproape nouă ani de la lansare sa?”. Cele două titluri ale seriei rămân diferite şi se bazează, fiecare, pe propriile merite, vestea bună fiind că farmecul jocului original rămâne neştirbit, reuşind să te treacă prin aceleaşi emoţii puternice ca în momentul în care a debutat pe PS3.

Cei care nu au jucat Ni no Kuni: Wrath of the White Witch trebuie să se aştepte la o poveste plină de inocenţă şi dramă, care-şi propune să ia jucătorul în aceeaşi călătorie de descoperire de sine prin care trece şi protagonistul. La fel ca basmele copilăriei, aventurile lui Oliver sunt menite să insufle jucătorilor importanţa unor valori precum prietenia sau curajul de a înfrunta problemele vieţii, redate prin ochii curioşi şi necontaminaţi ai unui copil. Inocenţa şi abordarea lipsită de orice urmă de sarcasm sau ironie stau la baza aventurilor ce au loc într-un univers paralel. O lume pe care mulţi o pot considera o plăsmuire menită să redea controlul unei persoane, care se simte neputincioasă în faţa pierderii celei mai importante părţi din viaţa sa. După ce ajunge în această lume paralelă, micuţul Oliver se găseşte în mijlocul unei aventuri, care deşi porneşte ca o încercare disperată de a-şi salva mama, se transformă într-o poveste epică despre izbăvirea unei lumi interconectate cu realitatea noastră. Povestea este ţesută fidel canoanelor genului, oferind jucătorului clasica călătorie iniţiatică, evoluţia spirituală a eroului, prezentată însă într-o manieră irezistibilă şi intoxicant de pozitivă. Naivitatea benignă a personajelor, alături de doza de bunătate generală din Ni no Kuni, fac jucătorul să reflecte asupra unor probleme mai mature şi mai importante, cum ar fi pierderea unei persoane dragi sau deziluziile ce caracterizează laborioasa evoluţie a fiecărui individ.

Oliver, fiind un copil de doar treisprezece ani, primeşte un rol care i se potriveşte fizicului său firav: cel de ucenic de vrăjitor. Este mai credibil să-l vezi cum învaţă formule magice şi cum reuşeşte să însuşească arta de a controla diferiţi spiriduşi, în timp ce pe câmpul de luptă se descurcă exact cum te-ai aştepta de la un copil. Formulele magice din joc au un rol crucial nu doar în timpul luptelor, ci şi în explorarea lumii înconjurătoare. Cu vraja potrivită, Oliver poate invoca un pod sau poate să facă ciupercile să crească, formând astfel o cărare improvizată către locuri ascunse. La fel, magia îi va fi cea mai utilă unealtă atunci când vine vorba de a deschide cufere pline de comori, de a comunica cu fantome sau de a readuce clădiri distruse la gloria lor de odinioară. În general, mesajul transmis de joc este că folosirea minţii şi comunicarea îţi aduc beneficii mai mari decât confruntările violente.

Magia se regăseşte în tot ceea ce priveşte Ni no Kuni: începând de la tovarăşii tăi, continuând cu sacul fără fund în care aduni lucrurile găsite în joc şi terminând cu familiarii pe care îi poţi invoca, totul se bazează pe magie. Cazanul de alchimist, pe care îl poţi achiziţiona în cel de-al treilea mare oraş ce-ţi iese în cale, este punctul de pornire a sistemului de crafting şi elementul care aduce noimă tuturor obiectelor aparent arbitrare şi inutile pe care le poţi aduna. Accesibil din meniul principal, sistemul de crafting, deosebit de intuitiv, poate fi utilizat în două moduri distincte. În stil clasic, folosind anumite reţete, poţi realiza arme, poţiuni sau armuri. O abordare mai distractivă este să combini diferite materiale după ureche sperând să dai naştere unor noi materiale. Astfel, cei cu spirit de aventură pot salva bani şi scăpa de echipamentele depăşite, descoperind noi obiecte utile în acelaşi timp.

Un rol mai important decât echipamentele au familiarii deja amintiţi, care stau la baza unui sistem de luptă complex. Minusurile de care dă dovadă Oliver pe câmpul de luptă sunt compensate de armata de spiriduşi ce pot fi invocaţi de el şi camarazii săi. Fiecare dintre cei 400 de familiari din joc au propriile avantaje şi dezavantaje, ce trebuie folosite în combinaţie cu abilităţile speciale ale personajelor care îi invocă. Confruntările presupun o colaborare în cadrul căreia fiecare participant la luptă are un rol activ, nu doar de spectator. De exemplu, Oliver este singurul care poate invoca vrăji, fie cu scopul de a-şi vindeca aliaţii, fie pentru a-i răni pe oponenţi, în timp ce Esther, cu melodiile angelice ale harpei sale, poate recruta oponenţii învinşi, transformându-i în familiari. Sistemul este un amestec unic dintre confruntările desfăşurate în timp real şi acţiunile ce au loc pe ture. Producătorii au reuşit să întocmească un tutorial destul de lung, care explică pas cu pas fiecare element al acestui sistem complex, jucătorul având destul timp să se obişnuiască cu el. Astfel, chiar şi la ore bune după începerea jocului, după zeci de bătălii purtate, jocul va continua să introducă noi elemente, făcând confruntările din ce în ce mai complexe, cu din ce în ce mai multe opţiuni tactice.

Rezultatul este un sistem de luptă care necesită o abordare strategică şi flexibilitate pentru a nu fi luat prin surprindere de răsturnările de situaţie. În asemenea momente, se dovedesc a fi deosebit de utile pauzele tactice pentru a plănui următoarea mişcare. Sistemul de lupte rămâne călcâiul lui Ahile al jocului, deoarece nu este echilibrat perfect şi poţi da peste oponenţi care mătură cu tine pe jos, deşi ar trebui să poţi să treci de ei fără probleme. Lucrurile se îmbunătăţesc considerabil când Oliver este însoţit de companioni, dar şi în aceste momente trebuie să rămâi concentrat. Tovarăşii tăi, guvernaţi de un AI care lasă de dorit, tind să ia decizii nu tocmai strălucite, precum consumarea întregii resurse de mana sau lansarea de atacuri sinucigaşe. În special luptele cu boşii îţi vor solicita atenţia totală, o astfel de greşeală putând să ducă la înfrângere totală.

O altă parte mai puţin plăcută, care va mânca însă ore lungi de joc, este reprezentată de misiunile secundare, clădite pe clişee precum omoară X monştri sau adună Y obiecte, unde cele două “necunoscute” sunt numere arbitrare, izvorâte din dorinţa de a face jocul mai lung. Aceste activităţi secundare sunt opţionale şi nu adaugă nimic la povestea principală, nu dezvăluie detalii suplimentare despre personajele întâlnite sau cu privire la sfera socio-culturală a aşezărilor umane. Singura lor utilitate este cea de a te răsplăti cu recompense minime şi discutabile, dar sunt indispensabile pentru procesul de grinding obligatoriu din JRPG-uri, pe care jucătorii trebuie să-l parcurgă pentru a putea să-şi crească personajele la nivelul dorit.

Grafica este la fel de fermecătoare, dar şi îmbunătăţită datorită remasterizării care oferă două moduri de redare, în cazul console PS4 Pro: 4K la 30 de cadre pe secundă sau 1440p cu 60 fps. Comparativ cu ediţia de PS3, versiunea remasterizată evidenţiază nuanţele pastelate folosite pentru a reda atât scenele din timpul jocului, cât şi scenele intermediare realizate sub îndrumarea maestrului Hayao Miyazaki. O altă îmbunătăţire evidentă şi semnificativă când vine vorba de versiunile de PS4 şi de PC sunt reducerea timpilor de încărcare. Coloana sonoră compusă de Joe Hisaishi a rămas la fel de impresionantă: precise şi delicate, diferitele melodii reflectă perfect ceea ce se întâmplă pe ecran, alternând pauza momentelor calme cu adevărate explozii acustice în cele mai agitate scene.

La aproape nouă ani de la lansarea sa, Ni no Kuni: Wrath of the White Witch rămâne un JRPG fermecător, cu un stil vizual unic şi o dovadă clară a nivelului la care jocurile din ”Ţara Soarelui Răsare” pot ajunge. Deşi are minusuri precum AI-ul, care lasă de dorit, sau muchiile ascuţite ale modelelor poligonale, remasterizarea este de calitate. Jocul rămâne o capodoperă atemporală datorită poveştii nemuritoare, ruptă parcă din basme. Tonurile dramatice ale complotului narativ şi coloana sonoră de neuitat a maestrului Hisaishi, combinate cu sistemul de luptă complex, fac din jocul conceput de LEVEL-5 şi ”pictat” de Studio Ghibli o achiziţie esenţială pentru cei care nu l-au jucat până acum, dar şi pentru cei care vor să-l reia cu o grafică adusă la zi pe PS4 sau PC. Ne lasă însă un gust amar faptul că ediţia pentru Nintendo Switch este doar o simplă portare a versiunii de PS3.