Încă de pe la primele filme Fast & Furious m-am îndrăgostit de cultura asta a curselor ilegale, am dezvoltat o pasiune pentru mașinile japoneze – cu precădere JDM – și tot ce înseamnă fuziunea dintre personalitatea șoferului și mașina pe care o conduce. Tot pe atunci am descoperit și ceva ce avea să-mi schimbe copilăria și să mă introducă într-un nou hobby: Need for Speed Underground. Până în prezent, alături de Underground 2-ul care l-a urmat, rămân în topul celor mai bune jocuri cu mașini pe care le-am încercat… și am jucat multe nebunii. A marcat și un apogeu pentru industria în sine, întrucât seria Need for Speed nu a mai arătat niciodată la fel după ce s-a îndepărtat de cultura asta a curselor ilegale și și-a încercat norocul pe circuite cu reguli și mecanici mai realiste.
EA s-a prins de asta și undeva prin 2015 a încercat să revină la această perioadă de glorie cu un reboot complet. Jocul din acest an s-a numit Need for Speed; și-atât. Nu a fost rău, inima îi era acolo unde trebuia, însă execuția în sine și lipsa de personalitate l-au făcut să pară mai mult o încercare forțată decât o reconectare cu trecutul. A doua încercare a venit în 2019 sub forma lui Heat, și aici părea că echipa de la Ghost Games a găsit prima varianta a formulei câștigătoare și era la un joc distanță de lansarea mult visată de fani… până când n-a mai fost. EA a dizolvat compania cunoscută până atunci drept Ghost Games și a transformat-o în EA Gothenburg. Trist.
Dar soarta tristă a suedezilor de la Ghost le-a oferit o șansă celor de la Criterion. Avea însă să dureze ceva, mai exact trei ani, iar în această perioadă s-a întâmplat ceva foarte important: EA a cumpărat studioul britanic Codemasters. Știți voi, ăia cu DiRT, Formula 1 și GRID. Imediat ce s-au alăturat familiei și-au unit forțele cu echipa de la Criterion și s-au apucat să lucreze la ceea ce cunoaștem astăzi drept Need for Speed Unbound.
Un Need for Speed care-și merită numele
La prima vedere ai putea să confunzi ușor noul Need for Speed Unbound cu Heat din 2019. Și nici c-ai greși foarte mult. După ce Ghost Games a dispărut, proiectul Need for Speed a picat în grijă celor de la Criterion Games. Aceștia nu sunt străini de jocuri racing: Burnout 3 Takedown, Burnout Paradise și reboot-ul lui Need for Speed Hot Pursuit din 2010 fiind doar câteva dintre creațiile semnate de această echipă. În plus, colaborarea cu britanicii de la Codemasters și expertiza lor în simulatoare auto nu avea să treacă neobservată.
Dar cu tot talentul ăsta la dispoziție, EA trebuia să decidă ce fel de joc vrea. Variantele nu arătau prea bine. Adică puteau să încerce să descifreze formula unui succesor spiritual demn de popularitatea lui Underground, ori riscau cu o nouă abordare care ar fi putut să devină un succes neașteptat… sau nu.
Heat fusese bun, cel puțin comparativ cu starea titlurilor NFS din ultima vreme. Ghost au reușit să bifeze câteva din cerințele fanilor și au introdus o lume open-world destul de interesantă și variată, au readus tuningul foarte detaliat și libertatea impresionantă de personalizare a mașinii, au extins-o și la nivelul personajului ca să te facă să te simți și mai conectat cu lumea jocului și cel mai important, părea că au readus elementul de fun în experiență de condus. Și chiar dacă sistemul de driving avea lipsurile sale și ceva mecanici care trebuiau aprofundate mai bine, coloana vertebrală era acolo, fundația fusese turnată bine.
Aici intervin cei de la Codemasters și întreaga lor atenție acordată sistemului de driving și ăsta este și primul aspect pe care vreau să-l menționez referitor la Need for Speed Unbound. Este al naibii de plăcut să-l joci. Mecanica de condus a fost reparată în mare parte și comparativ cu Heat, modul în care mașina reacționează în curbe a primit o atenție sporită. Nu mai ești obligat să faci drifturi fără sens, ci poți să stai lipit de asfalt la 150km/h fără emoții.
Din păcate nu se poate spune același lucru despre sistemul de drift. Încă se simte forțat, încă nu poți să ții mașina într-un derapaj mai lung de câțiva metri și sincer, nu este deloc rewarding. Este interesant primele câteva dați, după care devine un sistem cu care te obișnuiești, nu de care te bucuri. Mi-ar fi plăcut ca tranziția dintre condusul normal și derapaje să nu fie atât de brutală, iar odată aruncată într-un drift, mașina să poată fi menținută acolo din accelerație și frână… ca-n Forza adică.
Asta nu schimbă faptul că sistemul ăsta cea mai bună adaptare modernă a sistemului de condus din Underground 1 și 2. Per total, se pare că duo-ul Criterion – Codemasters au descifrat codul lui Da Vinci și au găsit balansul potrivit pentru un Need for Speed în era jocurilor simcade. Iar pentru elitiștii care se plâng că nu este realist; frate, e NFS. Seria asta n-a urlat niciodată “simulator” și atunci când a încercat, ne-a adus Shift 2 Unleashed. Când jocuri precum Underground 2 și Most Wanted o definesc în cultura populară, atunci aia e ținta pe care trebuie s-o atingă dezvoltatorul.
Need for Speed Unbound este o arătare ciudată… dar ciudat nu înseamnă urât
O altă chestie pe care am tot auzit-o de când a fost prezentat jocul este că nu e realist. Cică are niște tâmpenii anime în el dom’le și personajele-s desenate urât. Și aici revin la afirmația de mai sus. Need for Speed nu este o serie recunoscută pentru redarea fidelă a realității cotidiene. În schimb este o serie care a făcut din M3 GTR un cult classic, care ne-a lăsat să punem jante spinner pe Escalade încă din 2004 și care m-a făcut să cred preț de mulți ani că mașinile care folosesc NOS în realitate lasă dâre de lumină în spate. Da? Aia e NFS. Ăla e idealul.
Și hai să vă explic de ce Need for Speed Unbound este un early-adopter. Prin industria cinematografică a circulat mult timp curentul ăsta intitulat Pixar Design. Dacă arunci o privire la mai toate animațiile din perioada 2002 – 2016 o să observi asta. Cam toate arată la fel, pare că sunt create de aceiași oameni și cumva, toate reușesc să fie atrăgătoare din punct de vedere vizual. La fel și-n gaming; în ultimii ani am văzut jocuri foarte realiste. Ai Forza în care poți să vezi în photo-mode până și textura stopului de la mașină. Ai FIFA în care apropii camera atât de mult încât se vede cusătura de pe minge, mai toate jocurile AAA moderne tânjesc după titlul ăsta de “cel mai realist”.
În industria cinematografică, prima lansare care s-a îndepărtat de formula considerată până atunci “de succes” a fost Spider-Man: Into the Spider-Verse. Ceea ce-l făcea special era grafica stilizată care păstrează note de realism pe care le îmbină cu o estetică ce mă duce imediat cu gândul la benzile desenate. În gaming am văzut asta tot în Spider-Man, jocul lansat în 2018 de Insomniac. Poți să deblochezi un skin pentru Peter care-l transformă în bandă desenată. Și de când am descoperit asta, a fost singurul mod în care am jucat versiunea remasterizata de pe PC. V-am pus pe ecran și câteva mostre ca să ilustrez ce vreau să spun.
Când am văzut că Unbound a abordat stilul ăsta, vă spun sincer că m-am bucurat. Și chiar m-am bucurat să-l văd dus mai departe prin intermediul efectelor speciale. Vedeți voi, Criterion au lucrat aici cu un joc care arată cât de cât realist, modelele mașinilor sunt detaliate, locațiile arată bine cu reflexii, umbre și toate cele. Cum poți să transformi estetica asta destul de plictisitoare în ceva amuzant? Până la urmă e joc, tre’ să fie și caterincă, nu? Și aici intervin înfloriturile astea vizuale. Personajele parcă desenate de mână se îmbină chiar bine cu mășinile reale și cu mediul înconjurător, iar efectele umplu golurile create de grafica realistă, dar plictisitoare. Dacă era simulator, da tată, fă-l realist, dar e NFS, nu Assetto Corsa.
Și i-am mai văzut și p-ăia care urlă cât îi țin plămânii că sunt “prostii pentru copii”. Dar tu, durlău de 30+ ani care urli că e joc de copii, câți ani aveai acum 18, când Undeground 2 arăta așa? Nu cumva e tot așa, bandă desenată de copii, cu mașini care lasă dâre de nitro în spate și tot felul de elemente cosmetice kitschoase? Ipocriți dom’le, ipocriți. Pentru că nu voi sunteți publicul, la naiba, nici io la 26 nu mai sunt în target. NFS Unbound vorbește cu puștimea, cu 16-17 ani sau mai mici care răspund altfel la anime-uri, care înțeleg mai bine mișcarea asta de trenduri și care se pot identifica și cu dialogurile cringe și cu muzica aleasă.
Povestea este surprinzătoare pentru un joc despre curse ilegale
Dacă tot am pomenit dialogurile, haideți să vă spun câteva despre poveste – pentru că ghici ce, chiar e interesantă. Ok, nu vreau s-o fac să sune de parcă o să câștige vreun premiu de excelență pentru storytelling, dar pentru un joc despre curse ilegale, well, nu e rău deloc! Începutul pare banal, ai de ales din vreo trei mașini, te trezești într-un garaj și alături de prietena ta cucereșți orașul. Nimic nu indică răsturnarea de situație care are loc la ceva timp după începutul jocului.
Ce mi-a plăcut mult este modul în care este construit antagonistul jocului. Îi cunoști istoria, parcă îi înțelegi și motivația. Asta face din NFS Unbound ceva mai mult decât un simplu joc cu mașini. Personajele pe care le întâlnești de-a lungul poveștii sunt conturate bine, au atitudine și te fac să-ți pese. Cel puțin eu m-am simțit mai implicat în poveste pe măsură ce m-am atașat de Rydell, care joacă rolul mentorului bătrân și înțelept. E un boomer foarte ușor de îndrăgit pe care jocul îl folosește ca motiv de caterinci atunci când îți spune la telefon că a descoperit Instagram și se uită la un video cu un câine care se dă pe skateboard.
Be First to Comment