Review Death Stranding – Aventurile unui angajat Glovo dupa apocalipsa

Ca orice om care a venit din provincie in marea capitala ca sa-si faca viata, am terminat o facultate si m-am angajat la Glovo. Intre timp, a venit apocalipsa si sa vezi, a naibii fatalitate, ca am supravietuit si m-au promovat. Dupa care, un baiat smecher, pe numele lui, Hideo Kojima a scris un scenariu pentru un joc. Sam Bridges ma cheama, iar Death Stranding este povestea mea.

Cum am ajuns aici?

Candva, lumea asta pe care o vad in jurul meu, era infloritoare si oamenii traiau in pace. Asta pana cand a inceput planeta sa explodeze, iar in urma acestor dezastre, viata asa cum o stiam avea sa se schimbe. In loc de copiii care se jucau in parcuri, lumea este impanzita de sufletele celor care nu mai sunt cu noi, iar supravietuitorii si-au mutat locatiile sub pamant. Angajatii Food Panda ma vaneaza peste tot pe unde merg, iar eu sunt alesul in mainile carora a picat soarta lumii.

Cam asa suna plotul din Death Stranding, un joc pe care trebuie sa recunosc ca inca nu-l inteleg, dar a carui poveste este destul de interesanta si ofera o premisa destul de buna cat sa ma faca sa vreau mai mult.

Povestea te poarta pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, avand ca scop sa creezi conexiuni intre orasele ce despart coasta de est, de coasta de vest. Sau tradus in limba romana: de la un cap la altu’. Pleci din Washington DC, sau ce a mai ramas din el, cu scopul de a ajunge undeva in vecinatatea Los Angeles-ului. Pe drum va trebui insa sa te confrunti mano-a-mano cu pericolele ce se perinda pe taramurile pustiite cu scopul de a conecta asezarile omenesti intre ele si de a salva rasa umana de la extinctie.

Povestea este un punct forte a acestui joc, iar aceasta este completata perfect de personajele demne de o productie cinematografica: Norman Reedus, Mads Nikkelsen, Lea Seydoux si Troy Baker sunt unele dintre numele de mare profil pe care Death Stranding le are in casting. In completarea acestora, aparitii precum Guillermo del Toro, Conan O’Brien sau Geoff Keighley reusesc sa creeze unul dintre cele mai tari mixuri de personaje vazute in orice produs de entertainment al anului 2019.

Hold L2 + R2 to balance

Sincer, nu stiu in ce categorie de joc se incadreaza Death Stranding, dar pentru mine cel putin prima parte a jocului este o calatorie destul de monotona prin niste peisaje montane cu un scop destul de vag, care capata un sens abia mai tarziu. Japonezu’ Kojima zice ca este o experienta cinematica nemaiintalnita, dar eu zic ca este un walking simulator ceva mai complex, in care nu trebuie doar sa te plimbi, ci sa strabati relieful necrutator al Americii devastate de intamplarile povestite mai sus si sa reusesti sa ajungi la fiecare destinatie cu bine si cu pachetele intacte. In ajutor iti sar diverse gadgeturi, precum scari rabatabile pe care le poti folosi ca sa ajungi intr-o zona greu accesibila si un sistem de rappel cu ajutorul caruia poti cobora in siguranta de la inaltimi destul de mari.

Pe langa aceste accesorii ce iti usureaza enorm viata, Death Stranding pune un accent destul de mare pe abilitatile personajului, astfel Sam poate sa se catere pe pietre care in alte jocuri ar insemna capat de drum si poate sa treaca prin ape involburate destul de usor. Toate acestea vin cu un cost insa, astfel va trebui sa tii cont de stamina personajului si sa-i oferi o sansa sa se odihneasca de fiecare data cand acesta ajunge la capatul puterilor. Alt element pe care trebuie sa-l iei in considerare este echilibrul. Daca incarcatura pe care o transporti este prea grea, Sam se va dezechilibra, astfel trebuie sa apesi pe L2 si R2 pentru ca acesta sa se agate de bretelele ghiozdanului si sa se redreseze. Asta se aplica atat pe teren accidentat, cat si la coborari de pe munti. O caracteristica care insa, mi se pare putin cam abuzata de sistemul de mecanici al jocului si care devine agasanta cateodata.

Mai devreme vorbeam si despre inamicii jocului. Acestia sunt de doua categorii, cel putin pana unde am ajuns eu, astfel te vei infrunta cu BT. Acestea sunt spiritele ratacite ale oamenilor care au parasit aceasta lume, doar ca intentiile lor nu sunt cele mai bune si te pot ataca, distrugand incarcatura pe care o transporti, sau te fac sa o pierzi pe drum. Partea cea mai rea? Sam nu poate vedea aceste entitati. In ajutorul lui sare un sistem interesant de aparare: un bebelus incastrat intr-un recipient special care se leaga direct la Sam, iar cu ajutorul unui gadget de pe costumul acestuia indica directia si distanta la care se alfa aceste BT-uri.

Ceilalti inamici din joc sunt asa numitii Mules. Acestia sunt oameni care au devenit scavengeri, iar scopul lor principal este supravieturiea. Acestia te vor vana pentru marfa de multe ori valoroasa pe care o transporti si nu se vor sfii in a te confrunta. Poti sa lupti insa cu ei, astfel pe cei mai slabi ii poti invinge intr-un fist fight, in timp ce liderii grupurilor vor fi mai greu de doborat, sau chiar imposibil fara utilizarea unei arme.

O mare bila alba pentru Death Stranding vine din partea integrarii online a jocului. Chiar daca nu ai un sistem PvP sau ceva de acest gen, lumea jocului este oarecum comuna, astfel daca ai folosit o scara sau un sistem de rappel pe o anumita sectiune, le poti lasa acolo pentru alti jucatori. Acestia din urma pot folosi aceste accesorii lasate de tine in urma pentru a avansa mai usor sau pentru a se ghida in cazul in care sunt confuzi in legatura cu ruta pe care sa mearga. Desigur, what comes around goes around, astfel si tu la randul tau poti gasi astfel de mici ajutoare lasate de alti jucatori, pe care ii poti recompensa cu like-uri, apasand de cat mai multe ori pe butonul touch al controller-ului intr-un interval de timp scurt.

Un tablou in miscare

Daca ar exista un benchmark pentru console, cred ca Death Stranding ar fi cel mai potrivit pentru acest task. Unde credeam ca God of War sau Red Dead Redemption 2 sunt doua titluri cu adevarat superbe pe PlayStation 4, de data asta chiar sunt surprins placut. Grafica, pentru capabilitatile consolei, este dusa la extrem si singurul lucru la care ma pot gandi, este cum va arata pe PC, odata cu lansarea din vara lui 2020.

De la micile detalii precum ochii inegali ai personajelor si firele de par razlete din barbile acestora, pana la peisajele superbe si culorile care chiar si pe perioada apocalipsei sunt superbe, Death Stranding reuseste sa puncteze cel mai bine, unde ma asteptam cel mai putin sa o faca. Daca ai un TV 4K cu HDR si un PlayStation 4 Pro, vei fi iertat daca uiti sa te joci crezand ca te uiti la un film. Doar micile inconveniente precum picaturile de ploaie care arata mai de graba ca niste linii drepte iti reamintesc ca nu este decat grafica generata pe calculator si ceea ce vezi in fata ta este un joc. Asta si HUD-ul.

Ca veni vorba de interfete si meniuri. Mi se par mai complicate decat ar trebui sa fie, fapt care la inceput te induce serios in eroare, mai ales daca nu esti jucator de RPG-uri sau jocuri prea complexe. Alta problema destul de agasanta este harta, care chiar daca este prezentata facil si nu prea te induce in eroare, te poate face sa incurci locatiile, astfel m-am trezit cautand obiectivul misiunii in zona portocalie de pe harta, unde ar fi trebuit sa fie, ca sa aflu cu stupoare la final, dupa ce mi-am mancat si bataie de la adversari si m-au alergat toate fantomele din Scooby Doo, ca de fapt, zona albastra, care pare foarte neutra pe harta este destinatia mea.

Sunetul este si el la inaltime, iar coloana sonora este un companion perfect pentru momentele in care tot ce trebuie sa faci este sa calatoresti. Quality over quantity este premisa de la care a plecat Kojima Studios in alegerea sountrack-ului pentru joc, iar melodiile sunt variante si in acelasi timp potrivite perfect pentru atmosfera pe care Death Stranding incearca sa o creeze.

„Buna ziua, sunt de la Glovo. Am ajuns la locatie.”

Si asa am incheiat si aceasta livrare; un joc despre care trebuie sa recunosc ca este bun, dar cam atat. Nu am inteles nici hype-ul imens, dar nici hate-ul ce a urmat odata cu aparitia lui Death Stranding. Este un joc mult prea mediatizat pentru ceea ce este si mult prea urat din fix aceleasi motive. Intr-adevar, nu este o felie de placinta chiar usor de digerat, dar pentru cei care ii prind gustul, este perfect.

Personal, i-am dat putin de gust, dar nu stiu daca sunt pregatit sa termin toata portia, intrucat este greu de digerat, dar nu pot sa nu apreciez faptul ca este un produs artistic fenomenal. Doar ca nu este un joc la fel de bun.

Articol preluat de pe zonait.ro

Sharing is caring!