Trebuie să recunoaştem că, faţă de “fratele mai mare” Alien, licenţa Predator nu a avut parte de un parcurs remarcabil în domeniul jocurilor video. Nu sunt necesare nici măcar toate degetele de la o mână pentru a număra jocurile Predator de calitate şi, chiar în aceste cazuri, toate se leagă, din nou, de xenomorphul lui H. R. Giger (primele două titluri ale seriei Aliens vs. Predator merită încercate chiar şi acum, în ciuda vârstei lor apreciabile). Din păcate, chiar dacă Predator: Hunting Grounds promitea să rupă acest “blestem”, adevărul este că nu o face, agăugând încă o caramidă de submediocritate la piramida dezamăgirii pe care s-a căţărat predatorul virtual.

În primul rând, Predator: Hunting Grounds se rezumă la a fi un titlu dedicat în exclusivitate abordării multiplayer, deci puteţi uita despre orice fel de aport narativ pe care acest joc l-ar fi putut aduce universului din care face parte. De asemenea, Hunting Grounds este realizat de echipa de la Illfonic, care s-a specializat într-un gen de multiplayer asimetric, folosit şi de precedentul lor joc: Friday the 13th. Pe scurt, în loc de Jason şi adolescenţi, de această dată un utilizator îl va întruchipa pe temutul Predator, în timp ce patru alţi jucători se vor uni într-un Fireteam, în încercarea de a supravieţui atacurilor vânătorului extraterestru.

Evident, primul impuls pe care îl ai atunci când porneşti Predator: Hunting Grounds este să alegi predatorul, pentru a-ţi vâna victimile de la înâlţime, adăpostit de copaci şi folosindu-te de camuflare şi armele creative ale acestui personaj. După ce treci însă de perioada de matchmaking (despre care voi vorbi în detaliu un pic mai târziu) şi iei primul contact cu jocul, realizezi că foarte puţine dintre lucrurile la care te-ai fi aşteptat chiar se întâmpla în titlul celor de la Illfonic. Da, ca predator, ai avantajul de a te putea cocoţa în copaci, de a te deplasa rapid în stilul parkour, de a evidenţia victimile folosindu-ţi termoviziunea şi de a-ţi utiliza tunul montat pe umăr pentru a le reduce la tăcere.

Însă jocul este construit într-un asemenea fel încât conferă nişte avantaje evidente jucătorilor din Fireteam, de cele mai multe ori predatorul fiind nevoit să coboare la nivelul solului pentru a-i putea elimina, poziţie în care devine extrem de vulnerabil. “Nu este o problema: îmi voi personaliza predatorul cu alte arme şi unelte mai eficiente” ţi-ai putea spune, însă nu faci decât să te mai amăgeşti un pic. Şi asta pentru că sistemul de progresie a predatorului blochează noile arme în spatele atingerii anumitor niveluri de experienţă, unele destul de avansate, iar această sarcină poate deveni aproape imposibilă din multiple cauze, precum timpii de matchmaking sau conţinutul restrâns şi foarte puţin variat al întregului joc.

Din fericire, lucrurile stau ceva mai bine în ceea ce priveşte gameplay-ul dedicat echipei Fireteam formate din personaje umane. Aici jocul se prezintă drept un first person shooter militar destul de convenţional, cel puţin la prima vedere, în care echipa ta trebuie să colaboreze şi să se coordoneze pentru a îndeplini o serie de obiective. Şi pentru că scopul principal nu este neapărat cel de-a înfrunta predatorul, pot exista şi cazuri în care, pe întregul parcurs al rundei, oamenii nu se întâlnesc deloc cu vânătorul extraterestru. Pentru a preveni astfel posibila lipsă de acţiune, cei de la Illfonic au introdus o sumedenie de adversari umani, meniţi, cel puţin în teorie, să împiedice Fireteam-ul să-şi atingă obiectivele. Spun doar în teorie pentru că, în practică, aceşti oponenţi controlaţi de AI sunt doar carne de tun, fiind relativ uşor de eliminat şi reprezentând, mai degrabă, o sursă de a câştiga experienţă suplimentară şi nu o adevărată ameninţare.

Şi aici se regăseşte probabil cel mai satisfăcător segment din gameplay-ul lui Predator: Hunting Grounds: porţiunile de shooter first person, în care îndeplineşti obiective, elimini adversarii umani şi, din când în când, mai stai cu ochii şi pe vegetaţia din jur în cazul în care predatorul îşi face apariţia. Spuneam mai devreme că Fireteam-ul este însă avantajat în aceste confruntări directe cu predatorul, având posibilitatea de a se ascunde în clădiri acoperite, caz în care predatorul este nevoit să coboare la sol pentru a-şi ucide victimile. Iar o echipa bine coordonată nu va întâmpina vreo problema în a elimina un astfel de predator îndrăzneţ.

Un alt avantaj al echipei de oameni sunt şi multiplele cazuri în care pot obţine victoria într-o rundă: fie indeplinesc obiectivele şi măcar un membru al echipei este extras la sfârşit de elicopterul salvator, fie doboară predatorul şi îl ucid, păzindu-i cadavrul până când acesta este ridicat de serviciile secrete, fie supravieţuiesc procedurii acestuia de autodistrugere. Puneţi la socoteală că până şi armele din loadout-ul de început sunt destul de eficiente şi obţineţi formula unui joc foarte prost balansat în favoarea Fireteam-ului.

Mai mult, sistemul de evoluţie şi personalizare este ceva mai pestriţ în cazul oamenilor, fiecare armă având, la rândul său, un sistem de progresie propriu, bazat pe utilizarea acesteia cât mai îndelungată şi eficientă. Elementele vizuale, atât pentru predator, cât şi pentru soldaţii umani, pot fi deblocate şi prin intermediul unor loot boxes, însă acestea nu pot fi cumpărate cu bani reali. Primeşti câte un astfel de bonus la sfârşitul fiecărei runde sau, alternativ, poţi achiziţiona aceste Field Lockers cu veritanium, moneda in-game a acestui joc, pe care o câştigi fie la sfârşitul unei runde, fie găsind anumite rezerve “ascunse” prin hărţi.

Din păcate, aceste hărţi sunt extrem de puţine, Predator: Hunting Grounds fiind livrat cu numai trei astfel de niveluri. Deşi au nişte elemente proprii, uşor de indentificat, aspectul general al acestora este destul de asemănător, toate putând fi caracterizate drept variaţiuni ale junglei caracteristice primului film din seria Predator. Şi, având în vedere caracterul repetitiv al jocului, te vei plictisi foarte, foarte repede de aceste numai trei hărţi.

Ce va te plictisi însă mult mai tare, ba chiar te va scoate din sărite în anumite cazuri, sunt timpii necesari pentru matchmaking. Dacă alegi să faci parte dintr-un Fireteam uman, vei avea mai mult noroc, intervalele între 30 secunde şi 1 minut fiind, de obicei, suficiente pentru a fi cuplat cu alţi jucători. Dezavantajele evidente ale predatorului sunt scoase şi mai mult în faţă de timpii de matchmaking pe care îi vei avea de înfruntat dacă faci nefericita alegere a întruchipa vânătorul extraterestru: vei avea de aşteptat şi 5-10 minute până când poţi accesa un meci.

Iar aceste probleme nu pot fi evitate, măcar parţial, printr-un eventual mod de joc cu boţi, în care fie să te poţi antrena cu alţi jucători controlaţi de AI, fie ca, măcar, AI-ul să poată prelua rolurile slot-urilor neocupate dintr-o partidă online. Practic, singurele moduri în care poţi “încerca” jocul fără aceste perioade lungi de matchmaking sunt în tutorial (unde nu poţi fi decât predator) sau pornind meciuri custom fără niciun alt jucător, caz în care nu vei putea face mare lucru în afară de a ucide “carnea de tun” controlată de AI.

Mai mult, chiar dacă jocul oferă multiplayer cross-platform între utilizatorii de PC (Epic Games Store) şi cei de pe PlayStation 4, nu poţi intra în echipă cu un prieten de pe platforma diferită faţă de cea pe care joci tu. Cu alte cuvinte, pe PC, eşti restrâns la lista de prieteni de pe Epic Games Store şi nu poţi căuta useri de pe PlayStation Network, reciproca fiind adevărată atunci când joci pe PS4. Astfel, singura metodă prin care poţi să joci împotriva utilizatorilor de pe cealaltă platformă este să apelezi la matchmaking, în speranţa că, după interminabilii timpi de aşteptare, poate vei avea ocazia să demonstrezi unui posesor de PS4 de ce mouse-ul şi tastatura functionează mai bine într-un astfel de joc.

Un alt dezavantaj al ediţiei pentru PlayStation 4 este legat de limitările de ordin vizual. Şi nu neapărat cauzate de grafica slabă, pentru că Predator: Hunting Grounds arată decent pentru un joc dedicat în exclusivitate multiplayer-ului, ci mai degrabă din cauza lipsei unui framerate adecvat unei asemenea experienţe online. Limitarea la 30 de cadre pe secundă nu are ce căuta într-un astfel de titlu multiplayer, mai ales în condiţiile în care calitatea grafică nu o justifică, existând alte jocuri online care arată mult mai bine decât Hunting Grounds şi rulează la 60fps, chiar şi pe PS4.

În loc de concluzie, dezavantajele evidente pe care le vei întâmpina jucând drept predator, conţinutul foarte limitat, progresia câteodată anevoioasă, timpii de matchmaking ridicoli, dar şi imposibilitatea de a te “cupla” cu prietenii de pe alte platforme pur şi simplu ne impiedică să putem recomanda acest Predator: Hunting Grounds. Poate că dacă era lansat în regim Early Access, la un preţ de vreo patru ori mai mic, i-aţi fi putut da o şansă. În condiţiile actuale, din păcate, predatorul va fi nevoit, pentru a câtă oară, să mai tragă încă un loz…